Scrisori către fetița mea: Nr.10

Disperare

Ganduri, zeci de ganduri…

Regrete. Dezamagiri. Doruri. Deznadejdi. Suferinte. Amaraciune… Teama…

Toate adunate si amestecate, toate sentimentele frante in mine, m-au golit si m-au pustiit pe dinauntru, vreau sa jelesc si nu mai am suflu, m-au sleit de putere si m-au ametit, toata lumea se invarte haotic in jurul meu, as vrea sa cer socoteala si nu am cui, as vrea sa-i pun stop si nu stiu cum, as vrea sa mai simt cum se descarca sufletul ca la inceput cand plangeam, nu am glas sa strig, imi vine sa blestem, sa fi avut puterea sa urasc, stau gol in calea frigului, in fata deznadejdii mele, atat de greu e sa suferi, speri sa existe cateva secunde cand uiti, dar si in somn, visezi acelasi lucru, nu mai stii cand e in vis sau realitate, nu mai stii daca ai plans in somn sau lacrimile s-au uscat pe obraji cand rulezi catatonic imagini din trecut, in speranta ca vei putea crede, ca o secunda vei uita ca a fost si nu mai este, o secunda de liniste vreau, o secunda de liniste si pot merge mai departe, e dovada ca poate fi altfel, ma apasa atat de tare, totul aduce aminte, cand gandesc, cand citesc, cand ascult, cand vorbesc, si vorbesc atat de rar acum, nu pentru ca ma abtin ci pentru ca ma feresc sa am cu cine, nu rezist, prezenta lor, prezenta lumii, totul aduce aminte, sunt gol in fata frigului, si totul apasa atat de tare, mi-e teama sa inchid pleoapele pentru ca se face liniste, si in liniste doare mai tare, este numai ea, durerea, suferinta, cum s-o numi, si sunt singur, atat de singur, nu merita nimeni sa-l molipsesc, ma doare, ce pot face ei, ajunge ca mi-e rau mie, atat de rau, mi-e gura uscata si iasca, nici saracia, nici foamea, nici setea, nu se simt, sunt doar lacrimi, obisnuite acum, fara binecuvantarea lor obisnuita, doar lacrimi, nu reusesc sa-mi mai scuture povara, sa mi-o aseze, stau gol in calea frigului, o greutate ma apasa pe piept, in stomac, nu ma ridic, nu are rost, nu ies, nu merg, nu mai stiu sa merg, ma tarai fara sa ating pamantul, vad un om in cale si imi vine sa fug, sa nu vada oboseala mea, tristetea mea, candva am fost ca el, mergeam si eu pe strada, acum ma tarai, mi-e atat de dor de mine, de fata mea, de viata mea, de zambet, de zambetul ei, de liniste, mi-e dor de liniste, zbuciumul ma oboseste, nu mai am suflet, sufletul se zbate in om, il face viu, eu sunt mort, mai mult decat un mort, sunt pustiu, sunt plin de anti-suflet, precum anti-materia, doare, nu e bine, e rau, e foarte rau, si obositor, am obosit, smulge din mine ceva, nu stiu ce, dar imi ia si tot imi ia, chiar daca mi-a luat, imi ia in continuare,ma gandesc unde e copilul meu, stiu unde este, dar nu e cu mine, si tie iti ia, fetita mea, stiu, iti ia si tie, de-asta mi-e rau, de-asta nu pot sa opresc tot, ar fi usor, mi-ar aduce liniste, dar nu vreau sa-ti ia si tie, cum ia din mine, cum durerea ia din mine, si regretele iau din mine, si dezamagirea ia din mine, nu mai pot, stau gol in calea frigului, stau si astept, nici eu nu stiu ce astept, sufar pentru ea, si pentru mine, dar nu mai pot… nu mai pot… sunt anti-suflet… nici nu pot sa pier, sa ma sting, nu pot sa mor, s-ar face gaura in univers, in universul copilului meu, asa ca stau gol in calea frigului, frigului nu-i pasa de mine, dar ia din mine, durerea ia din mine, suferinta ia din mine… si nu ma mai termin… golul din mine e tot mai gol, e tot mai mare, e tot mai hau, e anti-suflet, pustiu, ma striveste din interior… vreau sa plang normal, dupa ce plangi si jelesti ar trebui sa te descarci putin… vreau sa plang normal.

Atat.

Scrisori către fetița mea: pag. 127

Viitoarele mamici intra intr-un fel de sindrom pre-natal si post-natal. Cand a ramas insarcinata, datorita acestui sindrom, grija de viitor a Mihaelei s-a accentuat, intrebandu-ma in fiecare seara inainte de culcare: „Oare noi ce o sa-i oferim copilului?”. Acceasi grija o aveam si eu, dar la intrebarea ei ma simteam neputincios, era atat de inteligenta ca incurajarile de genul „Lasa, ca o sa fie bine” mai mult o demoralizau, ei ii trebuiau dovezi. Doar dovezile linistesc o femeie panicata. Daca veneam cu o valiza plina cu doua milioane de euro si ii depuneam la banca, atunci poate ca se linistea. Dar pana sa am eu cele doua milioane, incercam sa o linistesc povestindu-i tot feluri de planuri, din ce o sa facem si o sa traim, noi si copilul nostru.

Mi-am dat demisia. Dupa parerea ei era singura certitudine din viitor, siguranta locului meu de muca, salariul de la stat. Inversunat ca vreau sa am ce raspunde pe viitor cand voi fi intrebat ce voi oferi copilului, iar munca mea nu avea sanse sa ma scoata din acel stadiu, mi-am luat mai intai un concediu de doi ani, „de cresterea copilului”. Am decis ca mai intai sa fac o incercare, sa nu-mi dau demisia, sa las o portita pentru a ma intoarce. Ea nu a fost de acord, nascuse deja si am facut-o fara stirea ei, dornic sa-mi ofer o sansa de a creea un camin stabil fetitei noastre. Nu a vorbit cu mine de supărare, mai mult de doua luni. Orice incercare a mea de a o convinge ca e o sansa fara riscuri s-a soldat cu tacere, era convinsa ca am gresit. Eu aveam nevoie de sustinere, nu stia ca devenisem bolnav de panica, ca eu luam spaga acolo unde munceam, ca ma ajutasem in trecut cu acei bani, si de cand am aflat ca a ramas insarcinata am refuzat sa mai fac parte din jocurile de culise. Cand suna oricine la usa tresaream, cand suna ceasul desteptator saream brusc in picioare, eram spasmofilic si crispat de panica ca au venit sa ma aresteze, cum au facut cu cativa colegi. Eu nu eram manjit, nu eram hapsin sa ma bag in ilegalitati, dar ceea ce primeam ca recunostinta se numeste tot mita, asa cum recompensa catre un medic care ti-a salvat viata se numeste tot spaga.

M-am inversunat si mai tare, am dorit sa demonstrez ca am ales bine, am muncit si am fost preocupat de afacere, ca aceasta sa creasca indeajuns incat sa recunoasca, sa fie evident, ca am luat o decizie buna. Dar pana au trecut cei doi ani am trăit multe griji, am tras multe spaime, mi-am facut multe planuri. Am fost conectat non-stop la afacere, numai despre asta vorbeam, numai pentru asta respiram. Sa recastig increderea Mihaelei, ca am luat decizia corecta, sa-i asigur linistea ca vom oferi copilului ceea ce merita.
Si am reusit. Dar cu ce sacrificii… Dupa cei doi ani eram la un stadiu mai mult decat acceptabil, dintr-un S.R.L. in pragul falimentului am transformat afacerea intr-o companie cu acoperie nationala de distributie. Creasem brand-uri ce greu mai puteau fi uitate. Ne permiteam sa ducem angajatii la team building in strainatate, intalnirile companiei le tineam pe la Mariott sau Hilton.

Privind inapoi de unde am plecat si la ce am ajuns in cei doi ani, sotia mea nu a avut de ales decat sa recunoasca ca a fost o decizie buna. Dar intre timp cred ca ma schimbasem. Toate aceste acuze-inversunari, nerostite, eu ranit in orgoliu si retras, muncind si strangand din dinti, pentru a astepta momentul cand fara vina pot ridica privirea asupra ei; ea de partea cealalta la fel de lovita in orgoliu, cu increderea in mine zdruncinata, deoarece am facut ce am considerat eu si nu am stat la masa negocierii casnice, sa decidem impreuna ce este mai bine. Tanjeam dupa incurajari ca ma voi descurca, ea a avut griji ca pot da gres. Dar impreuna cu ea am reusit, a fost cu mine zi si noapte, fiecare secunda, m-a sustinut si m-a indrumat cand i se parea ca aleg o cale gresita.

Am invatat sa schimb scutece, am facut „avioane” cu fetita la fiecare masa, mi-am dedicat timp cu dragoste, uneori rabdator si lovit in orgoliu de parinte deoarece trebuia sa fac intocmai cum doreau socrii, pentru ca ei stiu mai bine pentru ca au crescut doi copii. Nu doream decat sa ma lase sa-l cresc si eu pe al meu.

Te iubeam si te iubim toti, mama ta, „bunii” tai, si … doamne, oh cat… si eu.

Cum am ajuns sa divortam nu stiu, am suferit atat de mult ca nu mai stiu.

Am hotarat candva sa ma arat mai rar, sa se creeze o stabilitate in viata copilului. Mi-am inchipuit ca Mihaela va iubi pe cineva si il va aduce in viata ta. Ca sa se refaca sentimentul unei familii, neintinata de vreo existenta, chiar si a mea, eu trebuie sa devin vizitator.

Cand am prevazut viitorul si ce urmeaza mi-am pierdut ratiunea din cauza durerii pricinuita de suferinta.
Ma gandeam uneori, chiar si acum, ca cei care dau de greu in viata se pot intoarce oricand acasa la parinti. Langa ei nu te mai simti pustiit, gasesti o liniste care iti da ragaz. Pentru ca eu nu am am parte de asa ceva, doream sa fiu un astfel de parinte. Acela la care fetita mea se poate intoarce oricand i-e greu, pentru acel ragaz.

Scriam cand imi era greu:
„As fi vrut sa ma cunosti cum eram inainte, cand eram cel mai puternic om de pe planeta. Pentru tine as fi fost. Eram martor la fiecare zambet al tau, prezent cu raspunsul la fiecare intrebare, binecuvantand la fiecare imbratisare.”

Acesta este visul care mi-a fost furat. Aceasta este suferinta mea, din cauza careia nu imi mai revin. Pentru care sufar de cate ori vad un copil, pentru care imi vine sa ma prabusesc la pamant ori de cate ori te vad.

Denisa, fetita mea, te iubesc.

Tati

____________
pag.127

Scrisori către fetița mea: Ziua 1026

Am incercat sa-mi resetez mintea, sa-mi asum realitatea si sa continui sa traiesc primind si apreciind cursul vietii. Am evitat sa ma gandesc la trecut sau viitor, sa fiu atent la ziua de azi. Am muncit, m-am tinut preocupat.

Dar nu ma pot pacali, nu-mi pot anula sentimentele, dorurile sau ce imi macina sufletul. Nu m-am gandit o perioada la tine, printesa, este atat de greu sa ocolesc fiecare gand catre tine, sa ma detasez, dar in fiecare seara ma trezesc ca ma uit la fotografia ta cu durere in suflet, pentru nu sunt parte din viata ta. Inchid calculatorul si imaginea imi ramane pe retina, uneori zambind, dar de cele mai multe ori obosit de atatea lacrimi.

Sa nu-mi mai spuna nimeni ca si asa pot face parte din viata ta, nu este acelasi lucru. Pierd atat de multe… Tu pierzi atat de multe.

Te iubesc, sufletul meu… Pot folosi un milion de cuvinte si tot nu pot exprima cat de mult te iubesc. Pot varsa rauri de lacrimi si tot nu-mi pot astampara dorul de tine. Nici nu stiu ce sa fac cu viata mea, sunt blocat, tot ce s-a intamplat m-a pus in genunchi, singura icoana spre care imi indrept ochii este imaginea ta, ma rog in suflet sa fii fericita, sa primesc eu tot raul de pe lume dar tu sa fii ocrotita.

Caut o cale de a ma impaca. Dar nu am cu ce sa ma impac, nu-mi pot anihila sentimentele, faptul ca ma doare este manifestarea lor. De aceea nu am sa ma resemnez vreodata. Nu urasc faptul ca sufar, nu-mi va lua cineva vreodata asta; doar ca din cand in cand simt ca nu mai suport, si atunci ma apuc sa scriu crezand ca vreodata vei citi si vei intelege cat de mult te iubesc. Acest gand ma mai linisteste, prefer sa o fac asa decat sa trec pragul nebuniei. Poate este si asta o forma de schizofrenie, sa-ti scriu ca si cum as vorbi cu tine, cu o versiune matura a ta.

Cand ne intalnim sunt atat de pierdut, nu mai stiu sa fiu fericit, mi-e teama de momentul cand trebuie sa ne despartim. Cursul vietii… Atat de crud cu tine, ti-a dat regrete de mica.

Imi doresc sa fiu in stare sa ma ridic din genunchi si sa reusesc sa te fac mandra de mine. Muncesc la asta. Nu trebuie sa creez imperii, trebuie doar sa ma intorc la viata, sa stiu cum sa gestionez situatia noastra, sa te fac fericita ori de cate ori ma vezi, sa-ti fie drag sa te gandesti la mine. Pentru tine trebuie sa am o viata buna, sa-ti fiu un model, sa devin ceea ce nu stiu daca am fost vreodata, un tatic cool si bucuros sa-ti fie parinte. Felul tau de a fi m-a facut mandru, cumva trebuie sa-ti fiu pe masura.

Printesa mea, te iubesc.

Tati

Scrisori către fetița mea Nr.1

Primul text scris pe telefon, in intuneric…:

De cate ori poti sa pierzi un om? De fiecare data cand iti lipseste…

Mi-ai lipsit in fiecare clipa. Atatea clipe intr-o zi, atatea zile intr-un an, atația ani… Am obosit sa te pierd de atatea ori.
Ma bucuram de somn incat mi-am dorit sa nu ma mai trezesc. Sunt inca aici, traind in trecut cand mi-e dor de tine, cred ca am reusit sa opresc timpul in loc.

“In genunchi ma intorc la viata”
(o scriere de 186 pagini pe care am crezut ca nu va fi citită de altcineva, o poveste a traumei, a temerilor launtrice cand simti ca nu-ti poti controla psihicul, a ratacirii, a confuziei de timp si de loc, a pierderii memoriei, a halucinatiilor, a sexului ca viciu in speranta ca ma extrage din realitate, a nepasarii de sine, a momentelor de constienta si durere, a nebuniei si in final, a regasirii. Am scris pentru a nu uita ce e capabil psihicul uman, prin amintirea propriei experiente)

Scrisoare catre fata mea, Denisa-Maria,
ingerul care mi-a dat putere sa ma intorc in genunchi la viata.

Defapt e simplu. Am iubit-o pe cea care mi-a fost sotie. Am iubit-o atat de mult, am iubit tot ce era legat de ea, am iubit-o pentru toata viata. Nu e rusinos sau regretabil, e sentimentul suprem.
Viata aceea s-a terminat, intr-un final am acceptat. Ce mi-a ramas pe lume este fetita mea.

In fata printesei mele – un copil – ma blochez. Imi pierd ratiunea, sentimentele abunda si se incurca in sufletul meu, nu stiu cum sa ma comport. Existenta ei imi este credinta, imi este idol, rost pentru a trai, dar in acelasi timp o mare suferinta pentru tot ce am sperat pentru ea si nu s-a intamplat. Denisa, fata mea, te iubesc. Nu traiesc decat asteptand momentul asta, sa am ocazia sa-ti spun si sa-ti dovedesc.

Sper ca vei citi vreodata ce am scris si m-a lasat inima sa-ti las sa citesti. As fi vrut sa-ti vorbesc despre toate acestea, bune sau rele, adevarate sau false, sa ai sentimentul ca voi fi langa totdeauna cand ai nevoie de mine. Doream sa cunosc lumea ta, acum doar o banui, nu e la fel.

As fi vrut sa ma cunosti cum eram inainte, cand eram cel mai puternic om de pe planeta. Pentru tine as fi fost. Eram martor la fiecare zambet al tau, prezent cu raspunsul la fiecare intrebare, binecuvantand la fiecare imbratisare.
Azi, asa rare cum sunt, toate acestea imi amintesc despre ce am fost deposedati.

Am incercat s-o invinuiesc pe mama ta pentru aceasta viata furata. Ar fi fost incorect. Este cea mai admirabila persoana din cate am cunoscut, o afirm obiectiv, chiar as fi vrut sa-i gasesc cusururi. Daca ceva imi ofera liniste, este siguranta ca esti ocrotita de un inger: mama ta, femeia pe care am iubit-o atat de mult.

Cand simt ca lumea ma apasa, ma gandesc la tine.

De curand am petrecut o zi minunata. Am fost in parc toti, eu, tu, mama si nazdravanul de Yorki, catelusul adus de Mos Craciun. La intoarcere am cantat in masina noile melodii preferate de tine, mai nou iti place rock-ul si folk-ul. Ne-am prostit, am glumit, au fost momente pe care le-am uitat cum se traiesc. Au fost cateva minute din viata pe care am pierdut-o, de atunci mi-am propus sa avem cat mai multe astfel de momente.

Esti atat de mica si atat de inteligenta. Si iti exprimi dragostea atat de bine. Si atat de frumoasa…

Am sa-ti ofer toate gandurile mele in speranta ca ma vei cunoaste mai bine cand vei creste mare. Copii cunosc prea putin din viata parintilor, ce ganduri au avut, sentimentele pe care le-au trait. Am sa scriu pentru femeia care vei deveni, am scriu sa poti alege singura ce a fost bine si ce nu in viata mea.

Denisa, fetita mea, te iubesc atat de mult…

Tati

Filosofia unui căscat

Eu pierd banii ca un căscat cand merg la piața. Astăzi am realizat de ce. Nu as fi scris despre asta, dar undeva am identificat o situație … o cauzistica psihologică.
De cele mai multe ori ii ratacesc cand mi se da rest. In drumul lor spre buzunar îmi distrage atenția altceva, ca sa pun mana las restul pe ceva in ideea de a-i recupera dupa ce verific o leguma sau un fruct. Si trec la altceva si banii ii uit acolo.
Asta este momentul psihologic, fac inconștient acest gest, remarca mea este pe aceasta inconstienta. De ce la nivel subconștient a ajuns dorința de a pipăi o leguma mai importantă decat asigurarea ca am pus banii la locul lor? Dintr-o data prezenta banilor se disipa ca existența, devin inexistenti. Asta pentru ca banii sunt neimportanti pentru mine, in timp ce plăcerea de a atinge este mai importantă, simțul tactil e un prezent.

Rationand stiu ca am muncit pentru bănuții aia, ca îmi folosesc in viitor. Având atenția activa as fi decis o alta acțiune; distrat am acționat inconștient.

Din atâta filosofie am înțeles ca oricât ar dori oamenii sa-si stabilească un sistem de valori, pasiunile le conduc acțiunile si gesturile inconștiente.
Se poate lciti” ce este mai important pentru un om din gesturile sale necontrolate.

Acum șmecheria ar fi sa găsesc metodele prin care sa-i fac sa actioneze inconștient.

Umanismul

Despre ateu

Un existentialist (a se citi ateu) trăieste intr-o lume majoritar religioasă, asa ca trebuie sa accepte delirul maselor, ceea ce este un continuu disconfort.
Aproape in toate religiile se spune ca cel necredincios va fi chinuit. Dar de fapt, asa cum spune Sarte, pentru ateu:
Iadul=ceilalți oameni

Tot astfel inteleg ca si cel mai inteligent om de pe planeta trăiește tare nefericit.
Si atunci de ce toti vor sa evolueze cognitiv? Sa fie “deștepți”?
Bucuria cunoasterii este o fericire mai mare pentru om decat liniștea sa sufleteasca?
Socrate: Ce este mai important, Binele sau Adevarul?

Credincioșii sa realizeze ca un ateu accepta zilnic oamenii asa cum sunt, cu credințele lor, fara a suferi ca li se impune o lume raportata la divinitate. Nimeni nu poate pretinde ca exista sau nu exista divinitate, aceasta cunoaștere nu exista. De aceea se numește credința. Credința – a crede.

Ateul trăiește intr-un mare caraghioslâc, pentru ca si pentru acești credincioși divinitatea exista cand le convine. Stand pe o piatra si privind omenirea ateul este constient ca e doar un spectacol. Ii iubeste pe oameni asa cum sunt.
Acesta este umanismul.

Doar un nefericit stie ce este fericirea

Am visat o mare bucurie. La un momendat am bănuit ca e un vis in somn, dar a fost o bucurie atat de mare încât a întrecut in subconștient banuiala mea.
Aceasta bucurie a fost un lucru nesperat, ceva ce aproape ca este imposibil sa se întâmple, ceva sentimental, astfel cu cât este mai imposibil cu atat bucuria simtita a fost copleșitoare. Am plâns in somn in sughituri. De bucurie.

Apoi m-am trezit. Nu am fost dezamăgit ca a fost doar un vis, am continuat sa ma bucur ca am trăit acele momente de bucurie. Sentimentul se afla acum in memoria mea emotionala, am experienta unor momente fericite ca si cum s-ar fi întâmplat.

Persoane blocate in suferinta isi pierd speranța, in consecință si vointa. Ceilalți cred ca se victimizeaza, il privesc de pe alta poziție: sunt străini de trăirea altuia.

Doar un nefericit stie ce este fericirea.
Ca sa suferi mai întâi trebuie sa fii capabil sa identifici ce iti lipseste. Imaginarea lucrului dorit conturează o fantoma de sentiment, “văzând” imaginea lucrului îndeplinit simti o fericire, ori bănui ce sentiment ai fi simțit. Constientizarea ca iti lipseste creează suferința.

Cand suferi dupa o persoana ea este prezenta in mintea ta. Ceilalți te îndeamnă sa o uiti, ei nu stiu ca prin suferința ta iti ostoesti dorul de ea, astfel e prezenta pentru tine. Te multumesti măcar cu atat, de aceea cei suferinzi renunța greu la suferinta lor. Nu regreta ca suferă, regreta ca situatia nu este cum doresc ei.
La fel cum eu nu am regretat ca a fost doar un vis.

Recycle Bin 2

Mi-am propus sa revin la blogging. Sper sa am timp.
Timp de câțiva ani am ținut un blog pe post de terapie prin scris. Mi-a plăcut exercițiul cognitiv, continui cu Recycle Bin 2 si o fac pentru îmbunătățirea mintii.

Posibil ca intre timp sa-mi fi răspuns singur la unele idei, tot ce am scris nu au fost concluzii ci mai mult întrebări. Voi scrie pe telefon, voi încadra corect in pagina cand voi avea timp si, ca si întrecut, nu ma voi corecta ortografic. De câte ori am in încercat sa corectez ma apuca plictisul.

Asa ca fiti blanzi cu mine.